Mamica perfecta? sau nevoia de a realiza ceva cu care sa ne mandrim?

"Ca la carte, conform recomandarilor, conform noilor studii OMS...." vs "Ce stie mama, ce spune vecina, cum era pe vremea mea" + frustrari accumulate de-a lungul timpului (provocate de kg in plus, lipsa activitatilor profesionale, lipsa socializarii  si timpul petrecul cu activitati casnice )  = PROASPATA MAMICA preocupata de cresterea copilului.

Cum gestionam?
De curand, in plimbarile mele cu Sofia, m-am intalnit cu..... MAMICILE PERFECTE! DA, teama tuturor mamicilor....
Am realizat ascultandu-le programul, dar si minunatele realizari ale copiilor, ca, nu sunt deloc "ca la carte"....
M-am trezit intr-un joc in care fiecare povestea despre cat de mult isi plimba copilul, care doarme de pranz in aer liber, dupa care mananca dupa care plimbare ....despre branzica, laptic, ciorbita facuta zilnic, ora 21 ora maxima de baita la copil...
Am privit-o pe Sofia, care rodea piciorul unui calut de plus si m-am gandit ca :"Sunt o mama egoista?"
Imi place ca Sofia sa doarma de pranz in pat, acasa , ca eu sa am ora PENTRU MINE : sa beau o cafea linistita, sa ma uit la un film, sa stau pe net, sa mananc, sa fac  o baie in voie,
Ciorbita fac la doua zile :( si cu toata dragostea, cateodata abia astept un bunic sa vina sa o scoata afara ca sa fug :)  in oras cu fetele la cafea :))))
Cateodata, cand nu vin bunicii, Sofia ma insoteste mandra, la mall, la cafea....Pentru ea este distractive, insa atrage toate privire prietenelor mele necasatorite si discutia se opreste acolo: "Cum e sa fii mamica", ori, nu strabat orasul ca sa vorbesc despre ce fac in fiecare zi, asa cum nimeni nu vrea sa vorbeasca dupa programul de munca, despre ce face la munca, oricat ar fi de pasionat :)

Asa ca....se numeste egoism?
Care e pretul cu care mamica perfecta sa dedica in totalitate copilului? Care este de fapt nevoia de recunoastere, sau realizare? sunt si frustrari pe acolo? Cand ies la suprafata, apar monstrii?

Sau se numeste echilibru?

pentru intaia oara parinti....si situatii neplacute

Ce putem face dacă ne simţim depăşiţi de situaţie, la venirea copilului pe lume

 Este un cumul de emotii coplesitoare….toti in jurul tau misuna ametiti sa vina, sa te vada, sa te sune, sa te intrebe, sa stie... Si tu te uiti pasiv la ceilalti si nu intelegi ce sa- intalmplat… Ce s-a intamplat?

Ai adus pe lume un pui de om, care timp de noua luni a crescut in tine, in tine s-a format: UN OM!

Este cu adevarat o minune….de departe cea mai mare minune… este minunea la care iei parte activ.

Te ridici cu greu din pat, amentita de anestezii si calmante si, cu sufletul la gura astepti sa-ti vezi minunea (caci in multe maternitati din RO, inca atasamentul initial si legatura afectiva mama-copil prin atingerea, imbratisarea inca de la nastere este utopia curata). Ajungi cu greu la usa de la Neonatologie, in programul de alaptat stai la coada….te intorci inapoi de la coada sa iei un halat dintr-o alta incapare, te asezi inapoi la coada si, astepti. Cu sufletul la gura….in dreptul usii, te intreaba cum il cheama pe pitic, abia iti auzi vocea vorbind de emotii si raspunsul prompt al asistentei: “Este la Terapie Intensiva, asteptati doctorul” si trece nepesatoare la urmatoarea mamica. Ramai blocat si astepti….lumea se perinda in jurul tau…doctori, asistente, mamici fericite si emotionate, bebelusi neputinciosi…si tu astepti. Fericirea si emotia se transforma treptat in angoasa, in teama, ganduri intunecate, frici iti vin in minte, lacrimi pornesc siroaie, dupa 45 de min, un doctor care se plimba cu niste importante doc pe langa tine, te abordeaza, ca sa vezi: este doctoral copilului tau. Si spuen: “Nu are nimic copilul, este perfect sanatos, doar ca nu se adapteaza la mediul extrauterin si a facut o mica apnee respiratorie…nimic grav, dar nu il pot scoate din incubator.” Si gata…te-a lamurit…tu mamica lauza…plina de hormone si emotii gata sa scape de sub control, te-ai lamurit: in mintea ta rasuna, nu se adapteaza la viata!

Te intorci in salon, mamici fericite, maine pleaca acasa, flori, costumase. Si tu? Tefefonul suna, oameni bucurosi gata sa te felicite….te pomenesti la usa salonului cu prieteni zgomotosi si fericiti. Si tu?

Toate cartile citite in perioada de sarcina, toate marturiile prieteenelor, toate blogurile si informatiile de pe net….nimic nu te-au pregatit pentru asta…Nici un fragment nu iti vine in cap despre “cum reactionam acum?”. Si cum reactionam? Cum iti vine la indemana.

In toata experienta mea in pediatrie, am incurajat mamele sa spere, sa se gandeasca ca va fi bine, ca nu e un lucru atat de grav…Am inteles ulterior, ca da…este un lucru grav…ti se intampla tie, ti se naruie lumea si nu ai nevoie de oameni zambitori care sa iti spuna ca va fi bine, de prieteni care te indeamna sa te rogi sau de doctori carora li se bare o banalitate si de o persoana care sa iti spune:”Plangi, e dreptul tau sa suferi, e socant, ca nu te asteptai sa fie asa, de regula nu e asa. Nu e corect si nu e drept. Ai dreptate sa sa suferi. Sufera si plangi. Si cand simti ca ti-au secat lacrimile, spala-te pe fata, priveste in oglinda si spuneti tie ca tu suferi si ca te doare inima, dar ca micutul din incubator, nu are pe nimeni langa el, decat o asistenta si nun doctor prea ocupat. Are nevoie de tine. Acum nu poti fi acolo langa el, dar vei putea fi si, cu siguranta, nu are nevoie sa vada, atunci cand va deschide ochisorii, o mamica desfigurata de plans.”

Si da, e dreptul tau sa reactionezi cum vrei, sa inchizi telefonul prietenilor entuziasmati, sa nu primesti flori si vizite….Dar e dreptul piticului tau sa te aiba langa el….Zambitoare si gata sa ii intimpini nevoile.

Asa ca nu te vei lasa coplesita… Vezi scrasni din dinti si vei merge mai departe, amintindu-ti fragmente din cartile citite: cum sa nu te izolezi, sa iti rezervi un timp si pentru placerile tale, sa te odihnesti….si sa iti accepti  si exprimi emotiile, sentimentele, temerile, pe care le simti.

 

dap....imi place sa dormim impreuna :)

Au trecut aproape 3 luni de cand pitica este acasa.... la inceput imi era teama sa o lasa singura in pautut si am asezat-o in landou,  si landoul cu noi in pat....dormeam fiecare pe o michie. Printesa avea tot locul din lume...Insa timpul a trecut, ea a crescut si cum nu mai inceprea in landou, am asezt- langa...cu noi in pat...ea dormea foarte bine, eu vegheam somnul ei si pe al sotului meu, ca nu cumva sa se aseze pe ea :)
ziua mai dormea si in patut, noaptea insa imi veneau in minte spusele asistentei de la Elias "a facut o apnee respiratory, insa si-a revenit repede" si nu puteam sa o las in patut, decat daca ma zgribuleam pe canapeaua de langa...
Insa, aseara a dormit pentru prima oara in patut..TOATA noaptea....Ea o fi dormit bine...eu adormeam insa ma trezeam repede sa vad daca respira, daca are vreo "minunata apnee respiratorie", de care noi mamicile, care am citit cateva carti, ne temem tare.... Ea dormea bustean, fara sa aiba habar de temerile mele...
Dimineata, cand sotul meu a plecat la munca, ea se foia, "Pesemne are pampers-ul plin", asa ca m-am dat jos din pat, am schimbat-o, am hranit-o si mi-am oferit un moment de rasfat, lunad-o cu mine in pat... Dap....caci despre asta e vorba...imi place cand se lipeste cu nasucul de mine, cand se foieste si ma loveste cu picioarele, cand zambeste in somn, cand o linistesc dupa ce viseaza urat :) sunt momentele in care o simt in continuare aproape, simt ca respiram acelasi aer, ca sunt aici pentru ea, ca nu e singura in patut...
Stiti despre ce vorbesc, nu?
Inainte, puteam sa scriu o carte despre "De ce e bine ca bebelusul sa doarma in patut lui"...si acum stiu aceasta teorie si stiu, ca in ciuda celor care zambesc pe sub mustati "Ai invatat-o sa doarma cu tine, nu mai ai ce-i face. Vede-ti voi!" va dormi in patutul ei, dar va avea si momente cand ma voi putea rasfata cu somnul ei dulce.