Ce putem
face dacă ne simţim depăşiţi de situaţie, la venirea copilului pe lume
Ai adus pe lume un pui de om, care timp de noua luni a
crescut in tine, in tine s-a format: UN OM!
Este cu adevarat o minune….de departe cea mai mare
minune… este minunea la care iei parte activ.
Te
ridici cu greu din pat, amentita de anestezii si calmante si, cu sufletul la
gura astepti sa-ti vezi minunea (caci in multe maternitati din RO, inca
atasamentul initial si legatura afectiva mama-copil prin atingerea,
imbratisarea inca de la nastere este utopia curata). Ajungi cu greu la usa de
la Neonatologie, in programul de alaptat stai la coada….te intorci inapoi de la
coada sa iei un halat dintr-o alta incapare, te asezi inapoi la coada si,
astepti. Cu sufletul la gura….in dreptul usii, te intreaba cum il cheama pe
pitic, abia iti auzi vocea vorbind de emotii si raspunsul prompt al asistentei:
“Este la Terapie Intensiva, asteptati doctorul” si trece nepesatoare la
urmatoarea mamica. Ramai blocat si astepti….lumea se perinda in jurul
tau…doctori, asistente, mamici fericite si emotionate, bebelusi neputinciosi…si
tu astepti. Fericirea si emotia se transforma treptat in angoasa, in teama,
ganduri intunecate, frici iti vin in minte, lacrimi pornesc siroaie, dupa 45 de
min, un doctor care se plimba cu niste importante doc pe langa tine, te
abordeaza, ca sa vezi: este doctoral copilului tau. Si spuen: “Nu are nimic
copilul, este perfect sanatos, doar ca nu se adapteaza la mediul extrauterin si
a facut o mica apnee respiratorie…nimic grav, dar nu il pot scoate din incubator.”
Si gata…te-a lamurit…tu mamica lauza…plina de hormone si emotii gata sa scape
de sub control, te-ai lamurit: in mintea ta rasuna, nu se adapteaza la viata!
Te
intorci in salon, mamici fericite, maine pleaca acasa, flori, costumase. Si tu?
Tefefonul suna, oameni bucurosi gata sa te felicite….te pomenesti la usa
salonului cu prieteni zgomotosi si fericiti. Si tu?
Toate
cartile citite in perioada de sarcina, toate marturiile prieteenelor, toate
blogurile si informatiile de pe net….nimic nu te-au pregatit pentru asta…Nici
un fragment nu iti vine in cap despre “cum reactionam acum?”. Si cum
reactionam? Cum iti vine la indemana.
In
toata experienta mea in pediatrie, am incurajat mamele sa spere, sa se
gandeasca ca va fi bine, ca nu e un lucru atat de grav…Am inteles ulterior, ca
da…este un lucru grav…ti se intampla tie, ti se naruie lumea si nu ai nevoie de
oameni zambitori care sa iti spuna ca va fi bine, de prieteni care te indeamna
sa te rogi sau de doctori carora li se bare o banalitate si de o persoana care
sa iti spune:”Plangi, e dreptul tau sa suferi, e socant, ca nu te asteptai sa
fie asa, de regula nu e asa. Nu e corect si nu e drept. Ai dreptate sa sa
suferi. Sufera si plangi. Si cand simti ca ti-au secat lacrimile, spala-te pe
fata, priveste in oglinda si spuneti tie ca tu suferi si ca te doare inima, dar
ca micutul din incubator, nu are pe nimeni langa el, decat o asistenta si nun
doctor prea ocupat. Are nevoie de tine. Acum nu poti fi acolo langa el, dar vei
putea fi si, cu siguranta, nu are nevoie sa vada, atunci cand va deschide
ochisorii, o mamica desfigurata de plans.”
Si
da, e dreptul tau sa reactionezi cum vrei, sa inchizi telefonul prietenilor
entuziasmati, sa nu primesti flori si vizite….Dar e dreptul piticului tau sa te
aiba langa el….Zambitoare si gata sa ii intimpini nevoile.
Asa
ca nu te vei lasa coplesita… Vezi scrasni din dinti si vei merge mai departe,
amintindu-ti fragmente din cartile citite: cum sa nu te izolezi, sa iti rezervi
un timp si pentru placerile tale, sa te odihnesti….si sa iti accepti si exprimi emotiile, sentimentele, temerile,
pe care le simti.
